In prezent locuiesc intr-un apartament cu un dormitor in Chelsiron – o intersectie intre Chelsea si Flatiron – fara personalitate distincta. Este un apartament frumos, dar l-am ales cand eram singur; o divortata pentru care sa aiba o casa proprie, sa nu mai vorbim de achizitionarea unui apartament din Manhattan, este purtata ca o insigna de supravietuitor mandru, dar sfasiata. Apartamentul a fost, de asemenea, o alegere practica; o investitie in viitorul meu, care la acea vreme, arata ca un ecran gol mare.

Array

Cand mi s-a inmanat cheia la inchiderea apartamentului, la care am participat singura, habar n-aveam ca peste doar doi ani ma voi recasatori si o voi depasi imediat.

Casele noastre sunt indicatori ai starii noastre de spirit, iar miscarea ne obliga nu doar sa privim in fata catre unde mergem, ci sa ne uitam inapoi unde am fost.

Dupa ce eu si fostul meu sot ne-am despartit in urma cu opt ani si m-am mutat din casa pe care o impartisem, m-am mutat de inca sapte ori, fiecare apartament incapsuland un timp din viata mea ca un capitol dintr-o carte cu povestea sa distincta.

Array

In ultimele luni din Los Angeles, am locuit in trei apartamente corporative, mobilierul lor generic si steril reflectand existenta mea fara radacini si identitatea goala. Primul meu apartament din New York City a fost un subinchiriat intr-o plimbare din Upper West Side, care apartinea unui prieten tip, mobilat cu mobilier tip supradimensionat si o colectie de sticle de bere. Apoi, a fost strada Sullivan din Soho, unde am ajuns sa decorez de la zero, fiecare obiect reflectand propriul meu gust, mai degraba decat subprodusul scump si pripit al unui registru de nunti.

Array

Mi-am vopsit chiar camera in roz pentru a-mi declara femeia si am lasat chicineta nefolosita, stil bacheloritte. Apoi, am trecut la University Place, unde caminul adiacent din NYU reprezenta mentalitatea mea de douazeci si ceva, in timp ce ieseam si petreceam, inghesuiti in anii douazeci, pe care simteam ca nu am avut-o niciodata cand eram casatorita. Apoi a venit timpul sa ne asezam si sa obtinem un apartament „adevarat” sau sa dovedim tuturor – inclusiv mie – ca sunt mare.

Privind in urma, o parte din mine a rezistat acestei etichete, pentru ca aceasta miscare nu insemna ca am continuat; ca ma vindecasem. Pentru mine, aceasta insemna un fel de demisie a unicitatii perpetue.

Aproximativ sase luni mai tarziu, mi-am reaprins relatia cu sotul meu acum si el s-a mutat cu mine, iar intre rama sa de 6’7 ”si cea a cainelui meu mare care seamana cu un ponei mic, a devenit evident ca in curand vom depasi locul . Si dupa un an de casatorie, pe masura ce incepem sa planificam o familie, am inceput sa vorbim despre mutarea in acel loc despre care vorbesc toti parintii wannabe (si scriitorii wannabe) …

Brooklyn.

Cand m-am trezit duminica dimineata (ziua portilor deschise!), Aerul a trosnit cu anticiparea unui nou inceput. M-am imbracat cu blugi noi si un pulover confortabil cu cardigan, ala Brooklyn chic. Am observat ca sotul meu a imbracat un pulover de casmir pe care il cumparasem pentru el, de parca si el ar fi simtit fluturarea emotiei.

Am avut trei case deschise de lovit in Ft. Greene si Clinton Hill, dar mai intai ne-am oprit pentru brunch pe populara banda de restaurante de pe Myrtle Avenue. Un bistro confortabil mi-a atras atentia si, cand am intrat si am gasit doua locuri la bar, mi-am dat seama ca erau aceleasi doua locuri pe care le ocupasem acum trei ani, cand intalneam un prieten care locuia in zona (si care lucrase si el in fosta mea cladire din University Place, despre care scriu AICI.) Fusese o zi ploioasa si amandoi fusesem singuri, plangandu-ne viata de intalnire in pauzele unei discutii despre noul meu manuscris, despre cele sase „ce- daca ”traieste o femeie locuieste daca ar fi luat decizii diferite.

La acea vreme, eu insumi fusesem pozitionat in locusul acelei intersectii, intrebandu-ma ce viata aveam sa incep. Si acum, iata-ma, asezat langa noul meu sot, trei ani mai tarziu, in acelasi loc, dar cu o viata complet noua – una din sase, sau poate una de infinit – pe care am ales-o. Sau mai bine zis, cu care fusesem binecuvantata.

M-am uitat la sotul meu si o emotie de emotie m-a cuprins. Iata-ma, peste un deceniu mai tarziu, de cand am vanat acasa la Los Angeles cu fostul meu sot, cand incercasem sa-mi umplu temerile si indoielile intr-un paragon al fericirii, crezand ca va rezolva lucrurile si ma va repara. Dar, in timp ce ma uitam inapoi la fata aceea care a parasit acea viata si la sirul de vieti pe care ulterior le-a locuit – sau le-a incercat – nu m-am simtit compatimit de sine. Nu am simtit durere.

Dar lacrimile au inceput sa se formeze oricum.

“Te simti bine?” m-a intrebat sotul meu.

Mi-am pus mana pe obrazul lui, apoi pe spate si m-am aplecat sa-i inspir parfumul, ca o verificare emotionala a realitatii, si mi-am dat seama ca fusesem prins de miscarile de a ne planifica ziua si de a cerceta cartierele, ca aproape ca imi era dor de sens.

Mi se mai facuse o incercare, o alta sansa la o alta viata – una pe care nu as fi putut sa o prevad niciodata pentru mine, dar care devenise definitia mea a fericirii. Din multitudinea de cai care se intinsesera odata in fata mea, cumva coboram pe cea potrivita, animand si iluminand marele ecran al viitorului meu cu lumina.

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR