Sa raspund mai pe la „coada” la o provocare de felul celei in fața careia ne-a pus editorul acestei neobișnuite antologii imi creeaza avantajul de a cunoaște pozițiile colegilor de sumar.

Poate ca e un avantaj mai mult teoretic totuși, anulat imediat de faptul ca sunt singurul – din cate observ – care nu raspunde unei comenzi speciale de povestire steampunk, scrisa anume pentru antologia lui Adrian Craciun. Alchimistuleste un text conceput, scris și publicat in urma cu cinci ani. Spunand despre personajul meu, inca din prima fraza a lucrarii, ca era un ins mulțumit de sine și de poziția ocupata de el in societatea romaneasca a anului 2005, nu faceam altceva decat sa-l implantez pe Constantin Nazat, ca pe un fluture mare și gras, in insectarul social al contemporaneitații noastre imediate.

Daca aș fi vrut sa fiu și mai exact, puteam sa mut data in 2006, anul acesta fiind exact cel in care Ziarul de duminica imi tiparea povestirea in serial, in paralel cu comentariile mele eseistice, uneori chiar umoristice, pe subiecte ale științei și tehnologiilor actuale, din rubrica intitulata Discoteca din Alexandria. Steampunkul meu a și aparut ulterior, tot „impraștiat” printre tabletele și prozișoarele carții cu titlul inainte menționat, și abia mai recent m-am hotarat sa-i montez fragmentele in ansamblul pe care il construisera de la inceput cu discreție, publicand textul in fruntea „ficțiunilor recente” din culegerea Povestiri de duminica.

Ca Adrian Craciun s-a hotarat sa introduca povestirea mea așa cum era, „batuta in cuie”, printre textele colegilor care și le alcatuiau special pentru aceasta „a doua revoluție” a SF-ului nostru de dupa 1989, sigur ca imi face placere, dar imi și reteaza un posibil subiect de rememorare, precum micul „razboi” al autorului cu antologatorul, cu editorul și cu redactorul de carte, purtat anume spre a aduce povestirile intre tiparele pe care le va descoperi cititorul la lectura „obiectului” finalizat. Observ ca mai mulți autori și-au centrat intervențiile pe aceasta aventura a genezei textelor lor, rasufland acum ușurați, in vreme ce eu inca ma mai intreb ce-o sa scriu in incercarea mea de a vorbi cat de cat interesant despre textul meu fara sa-i deconspir amanuntele, deși aceste secrete epice și ideatice, data fiind conjunctura prin care a navigat Alchimistul, sunt – hai sa exagerez puțin – cunoscute de toata lumea.

Nu pot decat sa apreciez seriozitatea cu care s-a luat in primire tema, bunaoara faptul ca nimeni dintre cei prezenți in sumarul antologiei nu s-a repezit orbește in subiectul-trufanda cu care am fost provocați, ci abia dupa o serioasa meditație asupra condiției și șanselor de manifestare a unui „steampunk romanesc”. Cum sa scrii despre mașinarii specifice acestui subgen insolit, se intreaba Florin Pitea, cand in epoca de inflorire a tehnicilor aburului societatea industriala „a fost ceva ce li s-a intamplat altora”, nu noua, celor de la gurile Dunarii? Pe Marian Truța il gasesc chiar mai categoric, atunci cand afirma ca „steampunkul e pentru britanici și americani” și pentru inca vreo doua popoare din vestul Europei. Da, merita sa-ți pui asemenea intrebari, dar cu condiția sa nu uiți specificul și libertațile literaturii. Ce vrem noi sa facem, in fond? Reconstituiri istorice exacte, diorame inginerești? Pe acestea sa le faca istoricii civilizației, avand grija sa nu se abata cu nimic de la informațiile conținute in documente, deși chiar și ei mai trebuie sa deduca lucruri verosimile dincolo de ceea ce spune sau nu mai spune documentul, pentru ca tabloul pe care il reconstituie sa aiba destula consistența incat sa poata deveni credibil. Dar literatura, ale carei trasaturi precum realismul și credibilitatea stau in altceva decat in realitatea istorica data, are șansa de a produce lumi imaginare, sugestive, verosimile chiar și in manifestarile ei contrazicatoare de realitate istorica… verosimile inclusiv in absurdul existențial, in fantasticul desprins de normalitatea pedestra a lumii, in anacronisme și in fantazari onirice, cu condiția ca toate acestea sa aiba ceva important de spus despre sufletul omenesc.

Eu cred ca nu atat un „steampunk romanesc”, cat un steampunk cu subiecte romanești este perfect posibil, iar ceva ma face sa sper ca lucrarile din aceasta carte o vor dovedi in mod convingator. Majoritatea autorilor incluși au facut dovezi ca se mișca excelent și in formula lumilor alternative, prin urmare nu vad de ce s-ar lasa speriați de ideea unei Romanii cu civilizația tehnica pusa in mișcare de abur și nu de benzina sau de curentul electric. Iar asta din simplul motiv ca una dintre variantele de dezvoltare ar fi putut sa arate chiar așa, sau ca o astfel de nascocire ne ingaduie sa ne amuzam, amuzandu-ne și cititorii. Iar daca mai și reușim sa producem din asemenea convenții un tablou coerent și cu o buna valoare estetica, nu vad ce ne-ar reține de la un tentant experiment literar.

Ca sa respect interdicția formulata de Horia Ursu pentru aceste intervenții menite sa ridice discret doar un capat de val de pe producțiile noastre, n-o sa intru nici eu in subiectul Alchimistului, dar cateva lucruri ținand de intențiile autorului tot va trebui sa le pomenesc. Cum s-a putut observa, fața de povestirile mele mai vechi, scrierile recente au pronunțate intenții satirice, dezvoltate intr-atata incat distinsul meu prieten Cornel Robu sa ma poata suspecta de un accentuat viraj spre mizantropie. Eu, unul, nu ma simt mai mizantrop acum decat in tinerețe, dar e adevarat ca nu mai pot trata realitațile din jurul meu, ca și personajele adesea odioase care le pun in mișcare, cu o ingaduința pe care nu o merita.

M-am amuzat, firește, sa descriu o lume contemporana covarșita de anacronisme simpatice, insa cine are ochiul format va observa repede liniile de legatura cu societatea romaneasca recenta, de care poate ca ni s-a cam acrit. Incat, daca e sa-mi recunosc o atitudine mizantropica, ea e strans legata de personajele mele și de modelele lor ce ni se rasfața cu deplina și sfidatoare insolența in campul privirii. Sigur ca puteam sa-mi dezvolt lucrarea satirica și nemijlocit, fara apel la clișeul lumii alternative și la rafinata soluție steampunk. Dar unde ar fi ramas, in acest caz, placerea de a inventa un univers insolit și amuzant in ciuda gramezilor de putreziciune morala care plutesc in aerul (era sa zic in aburul) sau irizat?