De fiecare data cand termin o noua carte de-a lui Christopher Priest ma simt de parca viata mea se imparte in cea de pana la momentul cand m-am apucat de cartea respectiva si cea de dupa ce am inchis ultima pagina. Cu fiecare carte a lui simt ca intru total intr-o Tara a Minunilor, din care ies atat de schimbat, incat privesc cu alti ochi universul care ma inconjoara.

Cand am citit cele trei carti apartinand universului Arhipelagului Visului, nu ma gandeam ca si urmatorul roman al lui Priest va avea legatura tot cu acest univers. De fapt, am gasit mici legaturi cu toate cele trei carti luate individual: The Separation, Dream Archipelago si The Islanders. Mai mult, exista elemente comune intre The Adjacent si The Prestige. Ca toata arta de geniu, fie ca vorbim despre Sonatele pentru Pian nr.8, nr.21 si nr.32 ale lui Beethoven, sau despre Le dejeuner sur l’herbe, Gare Saint-Lazare si Le Bar aux Folies-Bergere ale lui Manet, sau despre Please, Please, Me, Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band si Abbey Road ale Beatlesilor, si scrierile lui Priest si-au influentat si schimbat creatorul lor la fel de mult ca pe cititori, si chiar s-au influentat unele pe altele, astfel ca nu exista nici o creatie care sa nu contina ecouri ale celor precedente.

The Adjacent incepe undeva in viitorul apropiat in ceea ce acum se numeste Republica Islamica a Marii Britanii. Fotograful Tibor Tarent se intoarce acasa din Turcia, unde i-a fost ucisa sotia, Melania, cu o arma care creeaza un efect de „adiacent” ce anuleaza efectiv tot ceea ce atinge din realitate si ale carei consecinte seamana foarte bine cu atacurile teroriste din Marea Britanie. Apoi ajungem in timpul Primului Razboi Mondial, iluzionistul Thomas Trent primeste misiunea secreta de a face avioanele britanice invizibile pentru inamic. Pe un aeroport englez din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, o tanara poloneza, Malina Roszca, pilot de avioane, ii povesteste tehnicianului Michael Torrance despre cum a scapat de nazisti si despre nevoia disperata de a se intoarce acasa. Pe insula Prachous din Arhipelagul Visului, fotograful Tomak Tallant porneste impreuna cu propovaduitoarea Mallin intr-o calatorie care il va duce in halucinantul oras „Adiacent”. Tot pe insula Prachous, dar in orasul Rullebet, Thom Taumaturgul, urmarit ca o umbra de Kirstenya Rosscky / Mellanya Ross, care-si cauta logodnicul disparut in razboi, incearca sa creeze un numar spectaculos de iluzionism.

Niciodata o carte nu m-a dus cu gandul la un dans asa cum a facut-o The Adjacent. Un dans intre Tibor, Thomas, Tomasz, Tomak, Thom, care sunt pe rand fotografi sau iluzionisti, si Melanie, Malina, Mallinan, Mallin, Mellanya, care sunt asistente medicale sau piloti de avioane. Dar este si un dans intre universuri despartite de spatiu si timp: universul viitorului, universurile Razboaielor Mondiale si universul Arhipelagului Visului. Si avem pe ringul de dans perechi care seamana atat de mult intre ele incat daca clipesti o singura data nu mai esti sigur ce s-a schimbat intre indragostiti sau intre universuri. Iar miscarile perechilor sunt intr-o perfecta si minunata armonie atat in interiorul lor cat si intre ele, influențandu-se reciproc in moduri atat de subtile incat daca o secunda nu esti atent, ai si pierdut atingerea abia simtita.

Insa nu avem parte de un dans linistit. Este un dans plin de miscari dragastoase, dar si de bruscari, de indepartari, dar si de apropieri, de cautari, dar si de despartiri. Si acest fel de dans face ca in final The Adjacent sa fie o poveste de dragoste. O poveste de dragoste in care iubitii cauta mereu persoana de care s-au indragostit, in care pierderile iti ofera sansa cautarii si a amintirilor, in care distopia viitoare agresiva din Republica Islamica a Marii Britanii se imbratiseaza cu cea atat de reala a celor Doua Razboaie Mondiale si cu cea extrem de subtila a Arhipelagului Visului, in care avionul Spitfire primeste declaratii de dragoste si in care nici chiar pilotii si tehnicienii atat de hulitelor bombardiere britanice nu raman nemangaiati.

Sentimentul de vis pe care il degaja aceasta carte, personajele enigmatice care sunt pe rand fotografi, piloti, iluzionisti sau asistente, conexiunile abia zarite cu celelalte romane ale lui Priest, povestea de dragoste ce transcende timpul si spatiul, proza perfecta, distopiile neobisnuite, scrisorile de dragoste la adresa avioanelor Spitfire, dar si la adresa pilotilor care au bombardat orasele germane, stilul imersiv, fac din The Adjacent cea mai buna lectura din 2013, pana acum. Christopher Priest devine din ce in ce mai bun si din ceea ce prietenul sau M. John Harrison spune, acesta este doar inceputul, pentru ca in urmatorii ani Priest urmeaza sa ne taie rasuflarea cu ceea ce ne va oferi.

Post scriptum: Scriu aceste randuri pe 20 iulie, cu cateva zile inaintea longlist-ului de la premiul Booker. The Adjacent merita cu prisosinta sa se afle pe aceasta lista. Dar nu se va afla. Literatura mainstream va pierde o carte uriasa, pe care noi, cititorii de SFF, avem marea sansa de a o imbratisa asa cum merita.