Sectarul de Stat al SUA, Dean Acheson, a considerat ca evenimentele din 1949 au schimbat totul, fortand Administratia Truman sa revizuiasca atat obiectivele, cat si tactica politicii americane fata de Uniunea Sovietica.
NSC 68 a exemplificat obiectivele consecvente ale diplomatiei americane, de la contrastarea comunismului cu democratia in zone care erau privite ca natiuni swing, erodarea treptata a influentei si puterii sovietice in sfera sovietica, pana la, in cele din urma, prabusirea sistemului sovietic insusi. Ernest R. May sustine ca NSC 68 a oferit planul militarizarii (americane) a Razboiului Rece. Documentul provine din conceptul de izolare, care a fost dezvoltat pentru prima data de George F. Kennan in 1947. Acest concept evidentiaza importanta limitarii expansiunii geopolitice a URSS si a sustinut ca o politica de izolare era imperativa. Membrii NSC, cum ar fi Kennan, credeau ca scopul sovietic era de a dezvolta o zona tampon doar pentru a-i consolida securitatea. Cu toate acestea, presedintele Paul H. Nitze a sustinut ca Din teoria si practica sovietica este destul de clar ca Kremlinul incearca sa aduca lumea libera sub stapanirea sa prin metodele razboiului rece. Astfel, sustine May, Nitze a dat prioritate retrocedarii expansiunii comuniste, ceea ce a determinat NSC 68 sa renunte la politicile alternative de destindere si de izolare a Uniunii Sovietice. Ulterior, cand 75.000 de soldati nord-coreeni au trecut paralela, raspunsul american a fost doar pentru a preveni raspandirea comunismului. asa cum credea Kennan, scopul sovietic era de a dezvolta o zona tampon doar pentru a-si consolida securitatea. Cu toate acestea, presedintele Paul H. Nitze a sustinut ca Din teoria si practica sovietica este destul de clar ca Kremlinul incearca sa aduca lumea libera sub stapanirea sa prin metodele razboiului rece. Astfel, sustine May, Nitze a dat prioritate retrocedarii expansiunii comuniste, ceea ce a determinat NSC 68 sa renunte la politicile alternative de destindere si de izolare a Uniunii Sovietice. Ulterior, cand 75.000 de soldati nord-coreeni au trecut paralela, raspunsul american a fost doar pentru a preveni raspandirea comunismului. asa cum credea Kennan, scopul sovietic era de a dezvolta o zona tampon doar pentru a-si consolida securitatea. Cu toate acestea, presedintele Paul H. Nitze a sustinut ca Din teoria si practica sovietica este destul de clar ca Kremlinul incearca sa aduca lumea libera sub stapanirea sa prin metodele razboiului rece. Astfel, sustine May, Nitze a dat prioritate retrocedarii expansiunii comuniste, ceea ce a determinat NSC 68 sa renunte la politicile alternative de destindere si de izolare a Uniunii Sovietice. Ulterior, cand 75.000 de soldati nord-coreeni au trecut paralela, raspunsul american a fost doar pentru a preveni raspandirea comunismului. Nitze a sustinut ca Din teoria si practica sovietica este destul de clar ca Kremlinul incearca sa aduca lumea libera sub stapanirea sa prin metodele razboiului rece. Astfel, sustine May, Nitze a dat prioritate retrocedarii expansiunii comuniste, ceea ce a determinat NSC 68 sa renunte la politicile alternative de destindere si de izolare a Uniunii Sovietice. Ulterior, cand 75.000 de soldati nord-coreeni au trecut paralela, raspunsul american a fost doar pentru a preveni raspandirea comunismului. Nitze a sustinut ca Din teoria si practica sovietica este destul de clar ca Kremlinul incearca sa aduca lumea libera sub stapanirea sa prin metodele razboiului rece. Astfel, sustine May, Nitze a dat prioritate retrocedarii expansiunii comuniste, ceea ce a determinat NSC 68 sa renunte la politicile alternative de destindere si de izolare a Uniunii Sovietice. Ulterior, cand 75.000 de soldati nord-coreeni au trecut paralela, raspunsul american a fost doar pentru a preveni raspandirea comunismului.
Cu toate acestea, exista o ipoteza alternativa, care sugereaza ca Truman a avut un motiv ulterior pentru interventia sa in Coreea, care a fost sa extinda influenta Americii in Asia de Est. Ambrose sustine ca Truman a avut mai multe scopuri in 1950: sa extinda izolarea in Asia; pentru a sprijini Chiang; pentru a mentine bazele SUA in Japonia si pentru a rearma SUA si NATO. Dupa cum sa mentionat anterior, administratia Truman a fost de acord ca lantul de aparare al lui Connolly in Orientul Indepartat era o necesitate absoluta. Acheson a declarat in discursul sau de la Clubul de presa ca mentinerea pozitiei lor militare in Japonia era necesara, atat in interesul securitatii noastre, cat si in interesul securitatii intregii zone pacifice. In Japonia, SUA orchestrau un tratat de pace, dar dupa o serie de demonstratii violente organizate de Partidul Comunist Japonez, Japonia a fost mai putin inclinata sa fie de acord cu acest lucru. Prin urmare, Truman avea nevoie de o scuza pentru a mentine bazele din Japonia. Ambrose sustine ca Truman si Acheson au fost supusi unei presiuni intense pentru a relua finantarea catre Chiang. Intr-o adresa radio, Robert A. Taft a sustinut ca Truman este dispus sa predea China comunistilor, pentru a vedea caderea Chinei nationaliste. Robert J. McMahon sustine ca Acheson a considerat ca este o prostie sa continue sa arunce ajutorul militar pentru o cauza pierduta. Intr-o perioada in care sperietura rosie si macarthismul erau la apogeu, acest lucru a fost perceput ca democratii inclinand comunismul. Prin urmare, din cauza presiunii politice interne, Truman a simtit ca trebuie sa demonstreze republicanilor si populatiei in general ca va rezista ferm impotriva comunismului. Teza lui Ambrose este ca obiectivele NSC 68 si agenda lui Truman ar putea fi impachetate si legate cu o panglica de o criza asiatica. Prin urmare, Truman avea nevoie de o alta criza. La 25 iunie 1950 aceste nevoi au fost satisfacute.
In decurs de o ora, Truman luase deja decizia de a interveni in evenimentele din Orientul Indepartat si era pregatit cu contramasuri. In orele care au urmat, el l-a instruit pe generalul McArthur sa trimita provizii in Coreea de Sud; a trimis Flota a saptea SUA in stramtoarea Formosa, pentru a preveni orice atac impotriva Chiang; si a promis asistenta suplimentara francezilor impotriva Ho Chi Minh in Indochina si celor care lupta cu huks, in Insurgenta filipineza. A fost convocata o reuniune de urgenta a Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite (UNSC), in care au aprobat o rezolutie sponsorizata de SUA, etichetand RPDC drept agresori. Aceasta a fost prima data cand un organism international a luat masuri concrete pentru a opri si pedepsi agresiunea. Gaddis sustine ca trupele americane deja stationate in Japonia si boicotarea de catre Stalin a reuniunilor UNSC, i-a permis lui Truman sa intervina cu putina dificultate. Ambrose observa cum, in ciuda implicarii ONU care se presupune ca a condus apararea pentru Coreea, cea mai mare parte a echipamentului si a trupelor non-coreene erau americane. Pe 27 iunie, Truman a anuntat public ca Doctrina Truman a fost extinsa oficial in Asia, subliniind implicarea SUA in Indochina, Filipine, China si Coreea. Din 1941, America a avut o politica de a evita trupele terestre americane in Asia continentala. Ambrose afirma ca Truman credea, sub sfatul planificatorilor militari ai Fortelor Aeriene, o campanie de bombardare ar fi suficienta pentru a restabili pacea si granita; armele furnizate si sprijinul financiar francezilor ar fi suficient pentru a invinge Ho Chi Minh, iar Flota a saptea ar putea salva Chiang. Ambrose descrie acest lucru ca pe o dornicie, fondata din atitudinea rasista ca asiaticii nu puteau face fata armelor occidentale. Dar pana in acest moment Truman se angajase deja in problemele din Orientul Indepartat. Pana in august, Truman obtinuse cu succes de la Congres un buget militar de 12 miliarde de dolari pentru actiunea americana in Coreea. Pana la sfarsitul Razboiului Coreean, peste 1.789.000 de soldati americani servisera in Coreea, acesta reprezenta 31% din trupele active pe care SUA le-au avut la nivel mondial in perioada 1950-1953; toate dovedesc masurile luate de Truman pentru a se implica in Asia de Est. aceasta a fost 31% din trupele active pe care SUA le-au avut la nivel mondial intre 1950-53; toate dovedesc masurile luate de Truman pentru a se implica in Asia de Est. aceasta a fost 31% din trupele active pe care SUA le-au avut la nivel mondial intre 1950-53; toate dovedesc masurile luate de Truman pentru a se implica in Asia de Est.
Coreea a fost o simpla piesa in puzzle-ul lui Truman de a rezolva problema asiatica mai larga. Obiectivele sale s-au aliniat in mod clar cu cele stabilite in NSC 68; Coreea a fost oportunitatea perfecta de a aborda presiunile interne, mentinand un lant de aparare, strangand comunismul si linistind NSC. Mai mult, cantitatea obscena a contributiilor americane in Coreea, in comparatie cu contributiile tuturor celorlalti din cadrul ONU si RPK, a demonstrat evident rolul lui Truman in focar. Acesti factori au condus America la un nivel mai inalt de interventie in sprijinul lor pentru Rhee, care, la randul sau, a transformat o incaierare localizata in primul conflict proxy din Razboiul Rece.
Intinderea responsabilitatii lui Stalin pentru razboiul din Coreea continua sa fie dezbatuta si reinterpretata de istorici. Dezbaterea cu privire la faptul daca influentele interne coreene au fost responsabile pentru izbucnirea conflictului contine un anumit merit. Impopularitatea si incompetenta lui Syngman Rhee il fortasera pe o traiectorie care se indrepta direct spre colapsul propriului sau guvern; Kim era nerabdator si dorea sa-si trimita armata sa cucereasca Coreea de Sud, aceasta combinatie a lasat tensiuni in crestere periculos de ridicate in interiorul Coreei si a devenit inevitabil sa aiba loc o incercare de reunificare, politica sau militara. Cu toate acestea, fara sprijinul militar american si sprijinul ONU, PRK nu avea puterea militara pentru a se apara in mod adecvat. Acest lucru insemna potential ca ar putea avea loc doar o invazie a Coreei de Sud, intrucat PRK nu ar avea armele si nici forta de munca pentru a se angaja intr-un razboi. Stephen Ambrose ridica multe intrebari valide cu privire la natura relatiei dintre SUA si PRK si intentiile SUA. Odd Arne Westad dezvolta aceasta viziune cu afirmatia sa ca Washington si Moscova au vrut sa exploateze evolutiile coreene, pentru a-si promova propriile interese sau a le dejuta pe cele ale adversarilor lor. Impreuna, aceste perspective surprind esenta argumentului, ca atat Stalin, cat si Truman au avut un anumit nivel de dispret fata de poporul din Coreea, folosindu-si Natiunea ca un pion pe tabloul Asiei de Est. Truman avea nevoie de o criza asiatica, considerand ca tensiunile coreene sunt convenabile pentru a-si indeplini agenda: sa raspunda preocuparilor interne cu privire la raspunsul democratilor la China, si astfel viziunea lor fata de comunism; mentinerea perimetrului defensiv; extinderea Doctrinei Truman in Asia de Est; si satisfacerea obiectivelor stabilite in NSC 68. Mai mult, efortul la care a depus Truman, pentru a se asigura ca o rezolutie a ONU a fost promovata prin intermediul CSONU, etichetand RPDC drept agresori, a demonstrat dorinta intentionata a lui Truman de un razboi proxy. Cu toate acestea, intentiile lui Stalin de a se alatura efortului de razboi, pentru a crea o zona tampon, l-au determinat pe Stalin sa-i permita lui Kim sa initieze un efort de razboi impotriva Sudului.
Atat Truman, cat si Stalin au vrut sa-si mentina si sa-si extinda influenta ideologica, pentru a crea un fel de zona de securitate defensiva. Esecul lor de a unifica Coreea intr-un efort de dupa al Doilea Razboi Mondial si infiintarea ulterioara a Paralelei 38 au aprins factorul intern coreean. Eforturile lui Stalin de a-i oferi lui Kim toate proviziile financiare si de arme pe care Kim le-a considerat necesare, pentru a invada RPK, au demonstrat dorinta lui Stalin pentru un conflict coreean. In cele din urma, Stalin ia permis lui Kim-Il-Sung sa invadeze RPDC, dar Truman a fost responsabil pentru escaladarea unui conflict localizat in Razboiul Coreean.
